Workshop – fotografie de nunta. Experienta de peste zece ani în acest domeniu, m-a facut să înțeleg că fotografia de nuntă înglobează mai multe genuri de fotografie. Tebuie să știm să facem portrete, să fotografiem detalii și peisaje, să știm să facem fotografii cu pesoane in mișcare și, cel mai important, să fotografiem momente. Acele momente care, odată ce au trecut, nu se mai repetă.
O sa învățăm să folosim lumina naturală astfel încât să fie în avantajul nostru. Pe lângă aceste aspecte pe care le vom atinge în cadrul workshop-ului, vom vorbi de inspirație și cum sa facem să ne menținem plăcerea de a fotografia. Vom vorbi și despre cat de relevant este să iei parte la concursurile de fotografie și să faci parte din comunități de fotografi.
Workshop-ul se va desfășura pe durata a două zile (2 si 3 Iulie 2025) în Constanta ( Unframed Sudio)

Pentru detalii și înscrieri, puteti să mă contactați pe fb, instagram sau whatsapp – 0723548696.

Anii nouăzeci nu au fost niște ani prea prosperi. Un haos gri domnea în societate, inflația era pe culmi, iar instabilitatea economică parcă se apropia de un apogeu, ca o buba coaptă care urma să se spargă. E greu de memorat si de stabilit exact sumele pe care le strangeam. Foarte usor s-a trecut de la bancnotele de o mie de lei, la cele de zece mii. Nu imi amintesc ca banii din cele câteva seri de colindat, să ne fi ajuns să ne cumpărăm ceva mai mult decât câteva sucuri la dozator – acele sucuri colorate si cu arome care ne luau mințile – precum și câteva prăjituri de la cofetăria din cartier. Mai tarziu, în perioada liceului, sucurile au fost înlocuite cu băuturi din spectrul bahic, adica alcool ieftin, vodca facuta in cine stie ce garaj obscur. Bine, nici reprezentațiile noastre nu erau cine stie ce, fiind foarte departe de a fi spectaculoase. Încropeam un colind pe care îl behăiam cu vocile noastre hibride de copii la pubertate, pe tonuri când mai joase, când mai înalte. Atunci când mergeam cu Steaua, lipeam pe spatele ei versurile si le citeam de acolo.

Cateodata, ajungeam in fața unui bloc si unul dintre noi zicea: „Eu nu vin aici, duceți-vă voi. Aici stă mătușă-mea si nu am chef sa mă vadă, mă ia cu o mie de intrebări”. Sau se întampla sa dăm peste profesori de-ai noștri, neștiind că acolo locuiesc. „Bă, asta era profa mea de bio!”, ne spunea câte unul după ce se retrăgea mai in spate ca să nu fie recunoscut.

Era mai demult pe Discovery o emisiune cu niște oameni care licitau conținutul unor containere pline cu vechituri, vedeau doar din ușă cum arată interiorul si estimau vizual cam care ar fi valoarea obiectelor din interior. Așa mi se părea si mie că suntem, ne uitam in casele pestrițe ale oamenilor. Miresme de naftalină, fum de țigară, sarmale și cârnați, ne invadau nările cu fiecare ușă deschisă. Casa este o zonă intimă numai prin simplul fapt că e un loc unde te retragi si ești doar tu cu tine, mi se pare ca accesul în acea zonă e ca o deschidere a sufletului, a trăirilor. De câte ori nu ați aranjat casa, știind că vine cineva pe la voi si de cate ori nu ați fost stanjeniti de vizite inopinate?

Inițial credeam ca ușile frumoase ascund în spate oameni mai înstăriți și, implicit, remunerația noastră pentru actul artistic va fi una pe măsură. Dar de cele mai multe ori nu era așa, tot ușile acelea vechi și comuniste aveau după ele oameni mai inimoși. Multe aveau numele de familie scris pe ele, iar cei cu titulaturi mai înalte aveau și funcția trecută. Avocat Gh. Ionescu sau Dr. I. Popescu si Soția, că deh, soția era ca o extensie a lui, putea fi oricine si nu neaparat aceeași de-a lungul timpului. De ce sa schimbe tăblița de fiecare dată când se recăsătoarea?

Odată am nimerit la familia Boieru. După câteva chicoteli referitoare la nume, am sunat. A iesit un domn si ne-a întrebat ce colind o să cântăm. I-am spus că cel cu Domn, Domn să-nălțăm. Ne-a zis ca boierii nu-s acasă și ne-a închis ușa in nas. Iernile erau mai friguroase, dar nu ne afecta prea tare, aveam cultura frigului. Ne încălzeam in scări de bloc care mai aveau câte un calorifer încălzit.

Vremurile s-au schimbat, acum sunt 12 grade afară, boierii nu au mai plecat la vânătoare, dar nici colindătorii nu mai ies la colindat ca inainte. Netflixul  a înlocuit Plugușorul, iar jocurile pe calculator sunt noua Stea care răsare…

În data de 3 decembrie 2019, de Ziua Internațională a Generozității (GivingTuesday), JCI Constanța a lansat Campania Umanitara „Dăruiește bucurie într-o cutie” ce are drept scop ajutorarea familiilor nevoiașe din comuna Peștera, jud. Constanța. Caravana a plecat duminica 15 decembrie, iar 30 de copii din 8 familii nevoiașe au primit, din donații, cărți, articole școlare, alimente neperisabile, produse de igienă, articole vestimentare, precum si obiecte electocasnice și bani.

Nu este deloc ușor să îți imaginezi cum este viața lor, cum își drămuiesc fiecare bănuț și cum copiii au grijă unii de alții . E și mai greu de imginat cum noi trăim in matase si parfum ambiental de la Zara Home, ne ducem comod traiul printre LCD-uri si comenzi la mancare facute în miez de noapte, că deh, nu avem chef de gătit, iar ei se bucură la o ciocolată cum ne bucuram noi, copiii ăștia mai bătrâni, pe vremea lui Ceaușescu când prindeam câte o banană verde si o lăsam o săptămână în șifonier să se coacă ca să o putem mânca.

Ar trebui căutate soluții la nivel național , programe de asistență socială cu adevarat funcționale, dar Romania încă nu are capacitatea de a avea grijă de proprii cetățeni. Până atunci, nu ne rămâne decât să ne ajutăm intre noi, cât putem, să incercam să redistribuim din resurse și către cei care au nevoie cu adevărat.

Ne ducem zilele cu drobul deasupra capului, ne tărâm prin rutinele zilnice cu teama că am putea avea și noi ceea ce auzim că au avut alții. Atunci când ți se strică un bun pe care il deții, sa presupunem ca ai o problema la mașină, începi să cauți pe internet și sa te interesezi, vezi că foarte mulți au avut aceeași problemă și te gândești că poate fi destul de grav. Dar cum ar fi daca toți ceilalti care au tipul acela de mașină ar scrie că nu au nimic, ca mașinile lor merg impecabil? Nici nu ai mai găsi răspuns la problema ta, te-ai îneca in bucuria celorlalți mii sau zeci de mii de oameni ale căror mașini nu au nimic. Asta cu siguranță nu ar rezolva problema mașinii tale, dar ai vedea altfel lucurile atunci când privești totul prin prisma întregului.

Cred ca așa ar fi bine sa facem si noi, sa ne uităm mai degraba la bucuriile celor din jur, sa căutăm zâmbete și vorbe bune, sa ne înconjurăm de prieteni și de cărți. Să lăsăm imaginara secure a bolilor să ruginesca singură. De fapt, nu singură, ci lângă fratele ei mai bătrân, drobul de sare.

Se întâmplă de multe ori sa blamezi traficul, aglomerația, cu toate că ești parte din trafic. Să înjuri, să cauți mereu niște vinovați când chiar tu însuți ești părtaș la aceleași păcate cotidiene. Din punct de vedere turistic, nimic nu va mai fi la fel ca „înainte”. Înainte însemnând atunci când populația nu avea aceeași libertate de mișcare ca acum. Atunci când oamenii erau mai echilibrați, atunci când savurau plăcerea vecină cu virginitatea când vedeau ceva pentru prima oară. Atunci când până și bolile erau mai sincere.

Vamaiotii spun ca Vama nu mai e ce a fost. La fel, niciun punct turistic, de oriunde ar fi el pe planeta asta, nu mai e ce a fost. Oriunde te-ai duce, aglomerația, puhoiul de oameni care vin să viziteze, despiritualizează acel loc. Peste tot este plin de turiști, de la Tokio la Londra, din Cairo până în Machu Picchu, de la cascada Niagara pana în Insulele Seychelles. Totul este îmbuibat de selfie stick-uri, de magneți și de terase, de euro și de locuri de parcare plătite la oră. Niciodată nu vei mai simți vibrația locului așa cum a fost când a fost clădit. Niciodată, străduțele înguste din Bruges și nici capela Sixtină nu vor mai avea aceeași vibrație ca altădată. Borhotul turistic a reușit să scuipe pe toată creația artistică, gherțoii cu șapcă și sandale au creat un sistem de valori bazat pe numărul total de obiective turistice vizitate. Faci retrospective în minte pe unde ai fost, planifici vacanțe viitoare în locuri nemaivăzute de tine, toate de dragul bifei.

Poate că ar fi mai bine ca anul acesta sa bifezi dealurile pitorești ale Dobrogei, măcar aici nu e plin de asiatici care merg în cârduri acompaniați de zgomotul cadrelor trase în rafală de dslr-urile lor performante, poate că ar trebui să bifezi pădurile Carpaților noștri, măcar aici nu trebuie să plătești bilet la intrare și sa îți bagi niște căști în urechi ca să auzi în ce an au fost construite, poate că ar trebui bifate locuri unde îndobitocirea în masă și consumerismul nu au nicio putere. Încă…