Când boierii nu-s acasă
Am citit de curând în Dilema Veche, un articol despre colinde, în care, printre altele, autoarea ne spunea cum că anumite colinde ar fi exclusiv bărbătești. Cum ar fi Plugusorul. Sau Capra. Mi-am amintit perioada cand colindam in copilărie, pe la mijlocul anilor nouăzeci. Nu, nu aveam fete cu noi atunci când mergeam la colindat. De fapt, nu aveam fete cu noi mai niciodată, găștile de cartier erau compuse aproape exclusiv din băieti.
Anii nouăzeci nu au fost niște ani prea prosperi. Un haos gri domnea în societate, inflația era pe culmi, iar instabilitatea economică parcă se apropia de un apogeu, ca o buba coaptă care urma să se spargă. E greu de memorat si de stabilit exact sumele pe care le strangeam. Foarte usor s-a trecut de la bancnotele de o mie de lei, la cele de zece mii. Nu imi amintesc ca banii din cele câteva seri de colindat, să ne fi ajuns să ne cumpărăm ceva mai mult decât câteva sucuri la dozator – acele sucuri colorate si cu arome care ne luau mințile – precum și câteva prăjituri de la cofetăria din cartier. Mai tarziu, în perioada liceului, sucurile au fost înlocuite cu băuturi din spectrul bahic, adica alcool ieftin, vodca facuta in cine stie ce garaj obscur. Bine, nici reprezentațiile noastre nu erau cine stie ce, fiind foarte departe de a fi spectaculoase. Încropeam un colind pe care îl behăiam cu vocile noastre hibride de copii la pubertate, pe tonuri când mai joase, când mai înalte. Atunci când mergeam cu Steaua, lipeam pe spatele ei versurile si le citeam de acolo.
Cateodata, ajungeam in fața unui bloc si unul dintre noi zicea: „Eu nu vin aici, duceți-vă voi. Aici stă mătușă-mea si nu am chef sa mă vadă, mă ia cu o mie de intrebări”. Sau se întampla sa dăm peste profesori de-ai noștri, neștiind că acolo locuiesc. „Bă, asta era profa mea de bio!”, ne spunea câte unul după ce se retrăgea mai in spate ca să nu fie recunoscut.
Era mai demult pe Discovery o emisiune cu niște oameni care licitau conținutul unor containere pline cu vechituri, vedeau doar din ușă cum arată interiorul si estimau vizual cam care ar fi valoarea obiectelor din interior. Așa mi se părea si mie că suntem, ne uitam in casele pestrițe ale oamenilor. Miresme de naftalină, fum de țigară, sarmale și cârnați, ne invadau nările cu fiecare ușă deschisă. Casa este o zonă intimă numai prin simplul fapt că e un loc unde te retragi si ești doar tu cu tine, mi se pare ca accesul în acea zonă e ca o deschidere a sufletului, a trăirilor. De câte ori nu ați aranjat casa, știind că vine cineva pe la voi si de cate ori nu ați fost stanjeniti de vizite inopinate?
Inițial credeam ca ușile frumoase ascund în spate oameni mai înstăriți și, implicit, remunerația noastră pentru actul artistic va fi una pe măsură. Dar de cele mai multe ori nu era așa, tot ușile acelea vechi și comuniste aveau după ele oameni mai inimoși. Multe aveau numele de familie scris pe ele, iar cei cu titulaturi mai înalte aveau și funcția trecută. Avocat Gh. Ionescu sau Dr. I. Popescu si Soția, că deh, soția era ca o extensie a lui, putea fi oricine si nu neaparat aceeași de-a lungul timpului. De ce sa schimbe tăblița de fiecare dată când se recăsătoarea?
Odată am nimerit la familia Boieru. După câteva chicoteli referitoare la nume, am sunat. A iesit un domn si ne-a întrebat ce colind o să cântăm. I-am spus că cel cu Domn, Domn să-nălțăm. Ne-a zis ca boierii nu-s acasă și ne-a închis ușa in nas. Iernile erau mai friguroase, dar nu ne afecta prea tare, aveam cultura frigului. Ne încălzeam in scări de bloc care mai aveau câte un calorifer încălzit.
Vremurile s-au schimbat, acum sunt 12 grade afară, boierii nu au mai plecat la vânătoare, dar nici colindătorii nu mai ies la colindat ca inainte. Netflixul a înlocuit Plugușorul, iar jocurile pe calculator sunt noua Stea care răsare…